Eu țip, copilul se învață minte?

De când ia pentru prima dată contact cu lumea, și noi cu el, bebelușul învață. Deci, noi, părinții, facem educație din prima clipă prin simplul mod prin care reacționăm la cererile lui exprimate cel mai adesea prin plâns. Plânsul este mecanismul care însoțeste copilul până mai târziu și este sănătos așa! Pe noi, însă, uneori nimic nu ne irită mai mult decât să auzim puiul plângând .. și mai ales sa nu știm care este cauza. Când vorbim despre bebeluși, opțiunile supararilor sunt simple: nani, papa, caca și conectare. Atât. ( aici sunt info despre o carte care ne poveste despre plânsul bebelușilor si care mie mi-a schimbat total perspectiva despre acesta).

Când vorbim despre bebeluși mai mari sau copii mici, deja nevoile încep să se diversifice și astfel trebuie să ghicim ce și cum, asta dacă cel mic nu își articulează încă cererile. Pentru părinții celor care au dobândit deja vorbirea și pot spune ce doresc este mai simplu, nu mai trebuie să facă pe detectivul de nevoi bebelusesti, deși… uneori cererile necontenite asociate cu plânsul și poate chiar vreun tantrum ne aduc in culmea disperării. Ne înfuriem. Fierbem..

Și ce facem? Explodăăăm ! Țipăm! Ridicăm vocea amenințător. Ne răcorim.

Dar puiul?

Pentru mine podcast-ul lui Paul Olteanu- a fost pansament! Așa am înțeles exact ce se întâmplă in creierul nostru când ne simțim amenințați, cum reacționăm, dacă reacționăm, etc.

Intr-o situație amenințătoare, creierul emoțional simte frică. Îngheață. Creierul emoțional este cel care se ocupă totodată si cu supraviețuirea și care, în situațiile în care simte amenințare ne oferă trei opțiuni: să înghețăm, să fugim sau să ne luptam. Astfel că dacă țipăm / urlăm la copil, rezolvam… nimic. Acesta ne va suprinde neplăcut peste ceva timp făcând același lucru ! De ce ?

In context stresant, creierul nu are opțiunea de a învăța. O ființă care se dezvolta într-un mediu stresant nu învața nimic. Pentru că nu poate. Când certăm copiii, creierul rațional este scos din funcțiune. Se blochează. Copilul nu mai reacționează.

In afara de cele trei variante expuse mai sus, creierul nu pote face altceva. El luptă pentru supraviețuire.

Sau poate! Poate să nască în copil o frustrare pregnantă și o furie împotriva părintelui pe care să o manifeste in reacții agresive. Și mai învață că persoana din față este amenințătoare și, prin simplul fapt ca este mai mare, îi poate face rău. Așa creștem violenta.. violența lor – prin incapacitatea noastra de a ne autoregla și prin pierderea controlului.

Cum educăm ? Cu răbdare și calm, într-un spațiu sigur și armonios. Căci altfel, vorbim doar despre copii speriați, frustrați, despre nervii noștri irosiți și nervii care vor veni pentru că, fără să vrea, și fără să o facă intenționat, copilul va repeta ceea ce ne-a scos din minți. Și tocmai pentru că noi avem ,,minți” luminate de Adulți, n-ar fi rău să luminam cu ele și lumea lor. Să nu o întunecam cu priviri încruntate și să nu ii tulburăm liniștea cu urletele noastre. Să ne descărcăm furia diferit. Să ne vindecam pe noi, pentru ca mai târziu sa nu trebuiască să îi vindecam pe ei ..să nu ii pierdem. Emoțional.

Eu aplic teorema liniștirii mamei vulcan in fata copilului furtună. Teorema este simplă, dar complexă și consumatoare de răbdare și consecvență si a fost elaborată într-o zi după ce am explodat de față cu ei. Comportament regretabil, deși era, poate, influențat de toate celelalte premise care se adăugau furiei de moment : nesomn, foame, o zi încărcată, … le-am cerut scuze. Îmi port vinovăția pe umeri..

Pași:

1. Închid ochii

2. Respir adânc de câteva ori ( timp de 10-15 secunde). Îmi simt aerul in piept. Îl țin acolo. Îl dau afară cu particule de furie cu tot.

3. Ma mișc. Îmi ating fruntea cu mâna ( acolo e raționalul). Apoi cu ambele mâini pântecul ( acolo a început dragostea). Apoi cobor mâinile de-a lungul coapselor, spre genunchi.

4. Deschid ochii. Fac câțiva pași. Nu revin in același loc. Las furia acolo. In locul ăla. Să facă ce-o vrea.

5. Când deschid ochii privesc prima data intr-o alta direcție, nu spre copil. Dacă a mai rămas furie acolo pe retina să nu o vadă el. Copiii se sperie când ne văd desfigurați de furie. Furia urâțește.

6. Apoi mă adresez lui .. puiului mic care nu știe si nu poate face mai bine. Și îl iubesc. Așa. Neputincios si mic. Cu mânuțele lui pufoase. Cu ochișorii rotunzi si scânteietori. Cu bucuria de a descoperi. Cu tot. Cu iubire. Și înțelegere. Atât. Fii-va el și mare nu peste prea mult timp și atunci va înțelege, și va face, și va spune. Până atunci fac eu, cu drag! Și cu prezenta mea toată. Să nu ratez nimic. Când m-o apuca dorul să am ce-mi aminti.

Așadar, educația cu calm și respect pare să fie cea care dă cu adevărat rezultate.

Pentru că ..să educăm nu înseamnă sa amenințam, sa strigam, sa pedepsim. Asta nu este educație. Este doar nevoia noastră de eliberare. Atât. Copilul nu învața nimic din asta. Nimic.

Noi învățăm să ne trăim vinovăția. Apoi iarăși explodăm. Cercul asta vicios, mama lui.. hai să îl frângem și să EduCalm ( să educăm cu calm si respect).

Zâna la liceu – elevul popular

Știți elevii ăia populari? Carismatici, sufletul clasei, pe care îi știe toată școala, care sunt printre primii la învățătură, însă nicidecum tocilari? Ăia pe care ii preferă și profesorii când vine vorba să prezinte vreo serbare sau la vreo vizita oficială in școala. Aceiași care în pauze strâng in jurul lor juma’ de clasă și fac spectacol și de care este îndrăgostit trei sferturi de liceu ? Care sunt mereu in locul potrivit și atrag ca un magnet doar când deschid gura? Și pe deasupra poate mai și cântă la ceva instrument să fie tacâmul complet.

Ei bine, eu.. n-am fost deloc așa. Urmărită toată viața de teama de a nu fi deloc spontană si haioasă sau vreo prezență de remarcat, singurul mod în care puteam face ,, figură bună” era să mă ocup serios de școală ( fără să tocesc pagini întregi și caiete încheiate), să mă cultiv în fel si chip , să am totul pus la punct și să îmi văd de treaba mea. Liceul meu a curs așa.. relativ lin, calm si așezat.

Când ne punem la masă să povestim nebuniile anilor de liceu eu sunt cel mai fidel ascultător. Că n-am subiect.. am mai mers la un concert rock, am mai ieșit la o limonadă, la o plimbare, am mai urcat un munte, însă … cam atât.

La Balul Bobocilor (organizat într-un club mare si prestigios din oraș) am stat vreo 30 de minute. Era fum, întuneric, înghesuiala peste măsură, muzică asurzitoare.. Doamne! Am ieșit de cum am intrat. Nu e de mine aici. După ce au defilat colegele mele participante la concursul de miss, am plecat de nu m-am văzut. Și dusă am fost. Acasă la mine, unde stăteam în gazdă si unde era liniște. Am deschis fereastra -dădea spre piața mare din centrul orașului: fântânile arteziene, lumini, băncile galbene șerpuitoare, oameni care încă se mai plimbau ținându-se de mâini, vreo doi câini .. sigla fâlfâitoare a unei farmacii … Ce sentiment de liniște am avut. Am așezat scaunul în fața ferestrei și am deschis cartea. Asta știam cel mai bine să fac. Să citesc. ( atunci am terminat Mândrie și prejudecată. O țineam de o săptămâna pe noptieră. Am dat-o gata!). Asta mă rupea de tot ( și mă rupe și acum) și mă purta lin.. dincolo de tot. Hărmălaia de la club mi-a răsunat în urechi vreo câteva săptămâni. Nu înțelegeam de ce e fain, ce poate să placă … încă nu înțeleg…

Așadar, anii mei de liceu relativ rutinați au fost fix pe sufletul meu. Mi-era bine așa. Nici nu știam cum poate fi bine altfel. Am încercat eu să mai scot capul din găoace, însă mereu aveam senzația ca o dau in bară serios. Reveneam la ale mele. Eram printre cei liniștiti. Cei de care ceilalți colegi nu-și amintesc peste ani sa ii fi avut in clasă :,, parcă stătea cineva in a doua bancă la perete.. cine, ceapa lui, să fi fost?” Atunci mă ridic eu! ,,Eu, eu! Eu am fost :)). Eu! Eu care rezolvam probleme la fizica și aveam uniformă și parul prins cu elastic alb și m-a laudat profa de mate ( pentru ținută, a nu se înțelege greșit.. la matematica mi-am atins apogeul abia când am dat de analiză..). “

N-am ieșit din uniforma aia vreo 4 luni de școala, ulterior.. m-am rebelizat. Mi-am luat și blugi la un moment dat .. și hanorac, na!

Și m-am apucat și de chitară … populară tot n—am ajuns .. sunt pe drum ..

Deci, dragilor, dacă îi știți pe elevii ăia meseriași, popularii de mai sus, încurajați-i să rămână așa! Că sunt faini și colorează frumos și viața altora. Că sunt apreciați de marea majoritate ( și ăia care nu îi apreciază sunt niște invidioși!), că sunt simpatici foc, și doriți peste tot! Că lumea asta e mai tristă fără ei și prea s-ar lua în serios dacă nu ar veni ei să rupă liniștea cu hohote de râs!

S-apoi dacă nu sunt ei, când ne așezăm la masă, cine mai povestește ?

Photo: Soloway – dreamstime.com

,,Ajutor, devin ca mama!”

Source: shutterstock.com

Demult…tare demult, răsfoiam o revistă găsită pe canapeaua din sufrageria părinților mei. Așadar, eram înaintea erei mămicelii, astfel că articolul respectiv a trecut pe lângă mine, însă mi-a rămas întipărit în minte titlul: ,,Ajutor, devin ca mama!” sau oricum ceva foarte asemanator.

Ce mare prostie mi s-a părut. Păi ce eu cu identitatea mea și cu tot ceea ce însemn eu, sa încep sa imit pe altcineva?

Pare-se că mă credeam buricu’ pământului. Între timp am mai crescut, buricul pământului încă nu am ajuns, însă am învățat in tot răstimpul asta despre mine. Despre oameni. Despre minunea asta de psihic uman. Iar acum învăț, cu și mai multă ardoare, despre psihicul oamenilor mici.

Pentru că ei, omuleții mei mici de tot, m-au pus în situații dintre cele mai diferite: mi-au arătat cum se definește simplu iubirea, m-au făcut sa tresar de bucurie, sa ma usuc de dor deși ii aveam lângă mine, să trăiesc grija și îngrijorarea până în adâncul sufletului și tot ei m-au dus și pe culmile furiei. Atunci am simțit cum ies din mine replici pe care nu le folosisem niciodată până atunci, pe care nu le vedeam familiare, pe care n-aș fi crezut că eu voi simți nevoia să le spun. M-am întunecat la față și am rostit un ,, Gata! Nu vreau sa mai aud țipete!”. Și apoi am tăcut. Strigătul meu interior îmi spunea să continui, știam ce trebuie să urmeze, cunoșteam replicile pe de rost. Le-am auzit și eu și cei din generația mea și cei din generația părinților noștri de mii de ori, poate. Sunt acele replici dure care erau considerate definiția unei creșteri corecte și unei educații temeinice. Sunt replicile care, transmise din generație în generație au reprezentat definiția unui parenting destul de violent. Cine nu a auzit măcar o dată:

,, Dispari din ochii mei!”

,,În casa mea eu fac regulile, tu să comanzi când o sa fii la casa ta!”

,,Să nu te aud, sa nu te aud!”

,, încă o vorbă și …”

,, du-te-n camera ta! Acum! “

,, Dar tie nu ți-e un pic rușine?”

Sau și mai distrugătorul, pe care eu nu l-am trăit, însă l-am auzit în jurul meu de multe ori:

,, Eu te-am făcut, eu te omor!”

Acum, când mă gândesc câtă iubire era în spatele acestor cuvinte, înțeleg mai mult și mai profund. Îmi dau seama că ei așa au știut că se face, și că toate porneau din iubire, grija și teama de a nu crește un copil iresponsabil, needucat, care să ajungă sa se rateze. Teama asta săpa în interiorul lor și îi ducea până în copilărie, unde se găseau părinții cu aceleași temeri și își auzeau aceleași cuvinte. Și tot așa.

Îmi dau seama acum că furia și frica pe care o simțeam copil fiind în momentul acela, era justificată. Omul din fața mea, cel la care ma raportam și care știa totul, zdruncina universul meu de copil și mă zdruncina și pe mine.

Și așa am înțeles că eu nu vreau să le zdruncin universul lor de copii, că nu vreau să învețe replicile astea, că nu vreau să le audă rostite de mine, de mine, de mama lor, care ar trebui să-i învețe să-și găsească echilibrul. Am hotărât să rup lanțul moștenirii, să pun eu punct. Dar cat de greu se pune punctul ăsta uneori, și câte lupte cu mine și cu ceea ce știam eu, și cu ceea ce văzusem că se credea a fi corect…că m-am zdruncinat din nou . Dar mai bine mă zdruncin eu încă odată și mă vindec de furie, decât să perpetuez ceva ce pe mine, copilul de atunci, m-a indignat și m-a făcut să strâng din pumni.

Și nu, nu sunt adepta unui unei educații libertine și total permisive. Deloc. Cred, cu sfințenie, în reguli, și mai cu seamă în stabilirea unor limite sănătoase, corecte și neabuzive care să ghideze fără pedepse și recompense, cu drag și căldură. Căldură de-aia din suflet de părinte. Cum au toți părinții. Și pe care ar trebui să o lase să curgă și sa încălzească inimile omuleților din viața lor. Și să iubim. Cu totul. Căci cum altfel ne putem vindeca, dacă nu cu iubire.

Filozofia s-a născut din ,,de ce”-uri, tot din ,,de ce”-uri se nasc și oamenii mari

Da! Ei scot din mine untul! Și ce unt! Gras și abundent!

Pentru că nu fac întotdeauna ce le cer.

Pentru că au preferințe.

Pentru că mai vor o tura în tobogan când suntem gata de plecare din parc. Două. Trei.

Pentru că nu vor să mănânce fix la 12.

Pentru că nu ,,va să facă nani”

Pentru că ,, va afară” seara la 19:30 când doar ce am intrat după vreo 2-3 ore și începem programul de seară.

Pentru că mă dă afară din cameră. Și eu ies. Fără comentarii.

Pentru că stau câteva zeci de minute să fac supe creme și fripturici de oameni mici pe care nimeni nu le mânâncă apoi și sfârșesc plesnite de podele sau de vreun perete.

Pentru că….

Și nu! Eu n-am să scot untul din ei! Niciodată!

Eu nu fac instrucție, eu nu sunt instructor.

Eu nu îi lovesc, nu sunt in ring.

Eu nu mă impun, am 1,60 și numa’ impunătoare nu sunt :))..

Eu nu!

da! E minunat când copilul respectă întocmai ceea ce îi ceri. Vis, nu alta! Dar asta nu înseamnă că ți-ai făcut treaba de părinte bine. Înseamnă că ai putere. Și da, ai! Ca tu ești mare și el mic. Dar când va crește? A cui va fi puterea atunci?

Și dacă nu vei mai putea? Și va trebui să mănânci un măr fix atunci? că așa vrea el, ca nu are timp de stat după un babalâc fără dinți … mama ei de roată cu cine a făcut-o rotundă să se învârtă!

Sau poate ai noroc de un empatic absolut și atunci chiar vei crede că așa se cresc copiii. Să le fie frică. Să nu miște in front. Să fie struniți. Să lase capul.

Ei bine, nu. Ai tu noroc că e el prea bun. Atât. Și că nu ai reușit să îl înrăiești. Că ți-a înțeles neputința din cauza căreia ai urlat și ai lovit. Și atunci, tu să îi fii recunoscător! Că e bun cu tine. Cum avea și el nevoie să fii bun cu el când reperul lui pe lume tu erai. Și el era om mic și tu mare și puternic.

Am trăit asta de curând. Am trăit-o ca pe o palmă nemeritată. De el. De puiul mic de om:

Mihăiță din parc, săptămâna trecută.

Mama de pe bancă:

⁃ Mihăiță, mergem! Acum!

Mihăiță se ridică.

⁃ Eu plec. Pa.

Alergând spre mama:

⁃ mami, dar de ce nu mai stam? Mai vreau puțin.

⁃ Vrei sa mai ieși și mâine? Sau vrei sa rămâi in camera ta? Plecam acum.

Mama s-a ridicat victorioasă. Cu doua fraze a reușit. Copilul ei obedient nu a cârtit. A plecat mândră și dreaptă cu Mihăiță de mână care mai arunca cu coada ochiului o privire la noi. Încerca să zâmbească. Se simțea tristețea până la groapa cu nisip. Și mândria mamei tot până acolo.

Dar mi-a dat o lecție. Eu doar ce mă oprisem din alergat. Eu eram o cauză pierdută. Ea reușise. Al meu Arminuț nu voia să se dea jos din singurul leagăn pentru copii mici din parc și o fetiță mai măricica doar ca nu se urcase peste el. I-am explicat ca trebuie să o lăsam și pe ea, că a expirat timpul nostru și putem merge la tobogan, sau balansoar, sau …că îi va expira și ei timpul apoi și putem reveni..Nu si pace! Și țipa, și dădea din mâini și din picioare de mai mare dragul… într-un final.. șoc. ,,Va jos”. Pfui, rugile mele au ajuns unde trebuia. Doar ca apoi voia să se dea cu spatele pe tobogan, după ce mergea tot cu spatele pe pasarela care ducea până acolo. Spectacol. S-a liniștit la groapa cu nisip. Îmi trăgeam și eu sufletul. Urma drumul spre casă..

A urmat spectacolul trist. Umilința lui Mihăiță. Rana asta care îi va rămâne mereu acolo. Care oricând atinsă va sângera. Psihologii inutile, cum ar spune unii mai pragmatici. ( dar care ne ghidează viața de nu ne vedem..as continua eu)

Iar eu. Părinte greșit. Ca na…Al meu nu e instruit. Nu lasă capul și face. Îi trebuie un motiv plauzibil pentru care să facă. Mereu l-a avut. Mereu îl va avea.

Îi e bine așa. Înțelege tot. Atat cât poate înțelege un copil de 2 ani. Filozofia s-a născut din ,,de ce”-uri, tot din ,,de ce”-uri se nasc și oamenii mari, din ,,de ce”-urile lor de copii.

Între timp mai râd, îmi mai ies din fire, intru repede la loc și le iau să croșetez ceva. Poate -mi deschid un magazin de croșeteuri hand-made până termin cu tantrumurile.

Va țin la curent!

După-amiază de mami cu 2 ♥️♥️

Ce demoni a scos din mine maternitatea, nu a scos nici cea mai crunta perioada din viața mea de până atunci. Adică până la debutul ei, acum vreo 2 ani și-un pic, caci sunt intr-o continua formare ..si intr-o la fel de continua descoperire.

Limitele mele pare că își aveau pragul mult mai dus decât credeam eu.. atât de sus, încât până in momentul de față încă nu l- am zărit. Susul asta tot suie..

Răbdarea ? n-o exploatam deloc..Acu’ să vezi ce înseamnă răbdare când pui o sosetuta minuscula de 10 ori; pentru ca imediat ce stângul este inșosetat și dreptul urmează la apel, pruncusorul deja a eliberat primul picioruș de șoseta nărăvașă. Și tot așa… până când abia in parc realizezi ca bebele doarme liniștit in marsupiu, iar tu ai plecat cu o șoseta.. tu! Nu bebe! Dar măcar ești chic. Ia partea bună! Și dacă ți-e teamă de penibil! Do not worry! Oricum șosetele sunt atât de scurte că se îngroapă complet în adidași. Deci, totul sub control.

Am trecut încet și sigur prin toate stările. Am plâns de durere și de epuizare, am râs de mi s-a încordat diastaza, am urlat în gând de mi-am auzit ecoul în suflet, am zâmbit cu tot ce sunt, am .. tot.

Căci ei, omuleții ăștia mici, te aduc mai aproape de tine, de tine de-acum, de tine de-atunci, de când erai tu mic. Om mic.

Căci o dată cu ei îți retrăiești neputința de om mic care nu știe, nu înțelege, uita oricum. Deși tu știi că nu e așa. Și știai, și înțelegeai, și nu uitai.

Și tot ei, puiuții, îți dau șansa împăcării cu tine. Prin tot ce experimentezi cu ei. Prin dragoste și sinceritate. A lor. Și a ta cu tine. Și cu ei.

Învăț în fiecare zi cu sârg și conștiinciozitate. Mă dedic complet. Lor.

Acum dorm. După o nebunie de nu!, nu dorm, de plâns, de urlet, de vreau in brațe si sunt furios și nu știu cum să spun și nici cum să gestionez. I-am simțit. Am fost acolo deși îmi venea să îmi iau câmpii, toți câmpii și să mă spre zări albastre.

Dar… câmpii pot să mai aștepte. Zările nu se grăbesc nicăieri. Nu-mi iau nimic.

Mai bine îi iau pe ei in brațe. Mai cald. Mai mângâietor.

Ei nu așteaptă. Cresc.. și așa mici, și pufoși, și lăptoși, mirosind dulce-acrișor nu am să -i mai am niciodată!

15 mai- Ziua Internațională a familiei.

Buna, eu sunt zână! Zână de apartament, de oraș cu asfalt și blocuri înalte, de ambuteiaje, de străzi cu gropi, de parc, de spații mici. Si am fost și zână mică de sat, cu praf pe drum, cu grădina, cu lătrat de câini în curte și cotcodăcit de la găinile vecinilor. M-a mai trezit câte un ,,cucuriguu” în falset sau vreo ciocănitoare încăpățânată care voia musai să găunoșească pervazul meu.

N-am aripi, nici conduri cu sclipici, și nici nu mă pierd în volane diafane. In exterior.

Dar, in universul meu mic.. ioooooi! Aici să te ții! Am aripi cât să cuprind o lume întreagă, am pantofi cu sclipici, ma răsfăț in liniste, armonie, echilibru. Trăiesc in natura asta verde crudă și visez en-gros. Miros pomii de aprilie și de mai, înfloriți și proaspeți, mă legăn într-un balansoar cu perne moi, și ceai de iasomie, și carte bună, și am și clopoței de vânt … raiul pe pământ. Și nu e mare. E numa’ bun. Cât să mă cuprindă și să îl cuprind.

Așadar, da! Îmi este bine acum. Așa. Măsor spațiul și timpul cu bucuria de a fi. De a fi eu așa. De a fi cu el. De a fi cu ei. De a fi împreună. Căci asta este împlinirea. Așa am cunoscut-o eu. În familie. În armonie și echilibru. Cu mine mai greu și mai anevoios. Cu ei mai repede și mai complet.

Noi suntem 4! Suntem 4 și ne este bine așa.

Astăzi este Ziua internațională a familiei. Raiul ăsta pământesc unde se întâmplă iubirea necondiționată și unde ni se scaldă sufletele în drag și siguranță.

Noi suntem 4! Și creștem împreună. Și ne jucam, și râdem, și ieșim la plimbare în spatele blocului cu aceeași bucurie în fiecare zi. Căci locul îl mai dam uitării, ne bucuram mai mult de noi. Și de a fi împreună.

Și pentru astăzi, sărbătorim cu drag și îmbrățișări! Și cu poezie!

Să fie iubire! Că atât suntem: iubire!

Joc de familie

Grigore Vieru

Duminica dimineaţa
Copiii noştri amândoi
Se urcă în pat
Între noi…
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Şi se uită la mama şi tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos.
Şi-n toată lumea
Nu există joc mai frumos.

Ziua dorului

Astăzi a fost ziua dorului. Dorul ăsta greu de ostoit uneori, dorul ăsta care ne aruncă în valurile amintirilor, dorul ăsta care ne aduce mai aproape de câte un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat, dar care înglobează sub o formă sau alta ideea de pierdere. Temporară sau definitivă pierderea face parte din noi și generează dor. Dor de oameni, dor de locuri, dor de alt timp, dor de stări, dor de mirosuri, gusturi, voci. Dor de cei ce ne-au adus bucurie. Dor de ceea ce ne-a făcut bucuroși.

Să trăim dorul cu bucurie. Căci atunci când nu mai avem doruri, ne-am viduit, am rămas goi. Goi de suflet. Goi de timp.

Mi-a amintit de ziua dorului cea cu care am împărțit aceeași casă dinaintea timpului nostru, de când eram mormoloci agitați într-un uter cald și bun. Eu prima. Ea 3 ani mai târziu. Am împărțit apoi camera, casa și curtea. Am împărțit dulciuri și bunătăți. Am împărțit vacanțe și copilărie. Am împărțit cărți și de toate. Am mai împărțit și câte -o palmă și-un tras de păr. Împărțim părinții, bunicii, momente, bucuria și nebucuria.

Ce dor de copilărie. De ea, de noi. Mici, cu rochițe și pălăriuțe. Și dor și de bunicii care s-au făcut îngeri sus pentru noi. Dor de plimbări cu roaba prin curte. Dor de după-amiezi de vara la masa cu băncuțe de sub vița-de-vie a mamaii Tincuța, dor de cules floricele și de mers la apă la fântâna Linei. Dor de Maramureș și de dealurile verzi, de străbunica, de casa cu beci, de mirosul din șură. Dor de acasă. De Jessica – Ciobănescul german, dor de casa veche și de cireșul de la poarta.

Dor de școală, de pregătit ghiozdanul de cu seara, de învățat poeziile pentru serbări. Dor de liceul meu cu toate cărțile citite atunci. Și dor de parc, de chitară și lectura din nou. Dor de camera mea de apartament unde rezolvam probleme la fizică pentru Gazetă. Dor.

Dor și de recent. De școala mare. De facultate. De cămin. De cameră împărțită în patru părți cu patru paturi și patru visuri. De filmele aduse de Oana noastră. De fetele de la 302. Și de noi, de la 303. Cu temele noastre cu tot.

Dor de munte cu drăguțul meu. Dor de mare. Tot cu el. Dor de zbor și plimbări cu vaporul în larg. Dor de deșert, și iarbă, și soare, și ploaie, și liniște, și tot.

Ce dor. Și ce frumos.

Sunt toată doruri. Și prezent. Mă folosesc de prezentul ăsta să mai construiesc niște doruri. Și îl consum din plin. Și îl absorb. Și îl înglobez. Când mi s-o face dor, să știu de ce mi s-a făcut.

Ce dor! Și ce frumos! Așa, cu totul!

Îmi place dorul. E parte din mine. Și des mi-e dor, și spun, și mă întorc să îl mai hrănesc. Că de dus, nu se duce dorul.. se mai ascunde, mai tace, dar acolo e cu aducerile aminte.

La mulți ani, dorule! Să ne trăiești! Și să ne înveți să fim în armonie cu tine, noi, cei de acum!

Ani de liceu- lecturi de suflet – Ileana Vulpescu –

Când am luat pentru prima dată contact cu universul Ilenei Vulpescu nu m-am mai putut dezlipi de el câteva zile. Mi-a rămas apoi în minte, dar mai ales în suflet. Și a rămas cu dor. Cu dorul de a o reciti.

Arta conversației m-a cucerit definitiv. Am absorbit-o. Am primit-o ca lectură recomandată de la doamna la care am stat în gazdă toată perioada liceului. M-a bucurat. Mereu mi-au plăcut cărțile. Când mi-a dat Arta conversației si Lumină în amurg am simțit că gata! ne leagă mai mult. Erau printre cărțile ei de suflet. Le-am citit cu grijă și sete. Dânsa a fost bibliotecară. Viața printre litere i-a dat un anume aer, unul plin de frumos, cu deschidere și însemnătate. O vedeam ca pe o prezență boemă și consistentă. Cu spiritul hrănit temeinic. Așa era. Iar bibliotecile mi-au plăcut mereu. Cu liniștea lor cu tot. În copilărie, când nu mă jucam de-a profesoara, aranjam rafturi cu cărți și completam fișe de împrumut. Eram bibliotecară la mine acasă. La biblioteca bunicilor. Și împrumutam cărți unor jucării. Tot eu le citeam. Le citeam lor. Și surorii mai mici.. iubeam cărțile. Le iubesc și acum! Și mai mult!

Revenind la universul creat de Ileana Vulpescu, nu mai pot spune nimic. Că nu-i de zis, e de simțit. Dacă nu simți, degeaba l-ai ținut în palme. Degeaba l-ai avut în față.

Eu abia așteptam sa termin orele de la școală și să mă întorc in camera mea. Mă aștepta Arta conversației, cu copertele ei cartonate la capul patului. La capul patului din lemn de nuc. Imediat cum ajungeam făceam totul cât mai rapid să mă pot adânci puțin in lectura apoi.

Mi-am spart un incisiv central de jos mușcând din furculiță, pentru că proptisem cartea de perete și citeam în timpul mesei. M-a furat lectura și m-a duuuus…până la dentist.

Dar n-am lăsat-o.

Astăzi Ileana Vulpescu s-a dus. S-a dus să se recuprindă în brațe cu ai ei dragi. Noua ne-au rămas cuvintele. Și esența din spatele lor. Și geniul așternerii lor în forme literare excepționale.

Ileana Vulpescu a fost un stâlp al culturii. A fost blândețe, umor și lumină. S-a stins. Se reaprinde în lumea luceferilor. Aici, in locul ei rămâne gol, căci uite-așa e cu literatura asta, rămâne orfană pentru multe veacuri. Măcar uitată să nu fie, să o mai luăm în brațe, să ne mai lăsăm purtați de ea, să o citim cu sete și cu sufletul deschis, să îl deschidă ea și mai mult.

Noi doi și -atât

Suntem familie de 3 ani deja. Sărbătorim nunta de piele anul acesta! Și deși sărbătorim dublu an de an, căci la noi nunta înseamnă două date importante, parcă tot nu ne săturăm. DA-ul de pe malul Dunării și ziua cununiei noastre religioase se află la doar o săptămâna distanță – nici prea mult, nici prea puțin; atât cât să ne bucuram și să ne trăim fericirea conștient și pe deplin.

Acum 3 ani îmi tremurau și genunchii și mâinile, și maxilarul si tot. Vocea nu-mi tremura. Voce nu mai aveam deloc. Atât am avut, cât am spus DA.

Apoi a fost muțenie. Muțenie de drag și de emoție. Și am trăit emoția asta cu totul. Și am înglobat -o. Și încă o păstrez. O voi purta cu mine mereu.

Tot acum 3 ani, doar o săptămână mai târziu, purtam coroane în fața altarului și eram înconjurați de drag și lumină, de cântec de slavă, de rugăciune și de emoție, din nou. Emoția ne-a însoțit pretutindeni și ne-a dat și liniște și neliniște. Ne-a păstrat prezenți.

Ne-am ținut de mână, ne-am privit până în suflet, ne-am strâns în brațe până ne-am amestecat și esența și visurile. Ne-am aruncat într-un tăvălug de trăiri intense și necunoscute până atunci, ne-am mai temut de abisurile mărginimilor, dar nu ne-am dat drumul la mâini și ne-am reamestecat de fiecare dată, mai omogen, mai uniform, mai lin.

Și așa am rămas. Căci sunt strânsori care te țin chircit, înlănțuit și zgulit, și altele care prin încleștarea lor îți dau putere, avânt, și siguranță, care te țin aproape de conștiință și simțire, care îți dau aripi pentru a zbura împreună, căci strânsoarea asta a noastră e mângâiere pe suflet și înrădăcinare în iubire, acceptare și echilibru, și nu doar un prieteșug brodit și voluptuos.

Noi ne-am găsit când trebuia. Când am fost pregătiți. Nu știu dacă mai devreme ar fi fost mai bine. Nici nu vreau. Și nici mai târziu. Prezentul este timpul nostru, târziul îl modelăm răbdător împreună și îl numim simplu, viitor.

De ce profesor? Din plin și pentru că….

De când am ales să devin profesor cel mai des am fost întrebată de ce. De fiecare dată am răspuns :”Pentru că îmi place și mă împlinește”. La mine nu s-a întâmplat, nu s-a nimerit, am știut mereu că așa va fi, deși nu pot spune că am acceptat asumat asta de la început. Am încercat și alte locuri în care să mă dezvolt, și m-am dezvoltat,dar nu m-au împlinit. Pentru că meseria mea este să fiu profesor, profesor de limbi străine. Și cred că asta știu să fac cel mei bine. Acum. Cine știe ? M-oi mai descoperi in viitor, însă până atunci profit de cine sunt acum.

Mereu mi-a plăcut să merg la școală. Cu teme, lecții și orar. Când am terminat-o am vrut să merg și la serviciu . Nu mi-a plăcut. Am revenit la școală. Îmi place aici. Mă împlinește. Îmi place mirosul caietelor și cărților, al pixului pe hârtie, al hârtiei calde, al cernelii. Îmi place să am penar și geantă de școală. Îmi place tabla și sala mea de clasa cu totul. Îmi plac elevii! Îi iubesc!

De-asta sunt profesor. Că nu m-am putut rupe de școală și copii. Nici mici, nici mari. Ei mă țin cu mintea ancorata în frumos și nu mă lasă să mă pierd în lumea oamenilor mari.

,,Oamenii mari nu înțeleg niciodată nimic de unii singuri și e obositor pentru copii sa le tot dea explicații…Așa sunt ei. Nu trebuie să ne supărăm pe ei. Copiii trebuie să fie îngăduitori cu oamenii mari, chiar dacă noi, cei care chiar înțelegem viața, nu dăm doi bani pe cifre!

Oamenii mari sunt cu totul și cu totul de poveste.” ( Micul Prinț- Antoine de Saint -Exupery)

Așa stă treaba cu oamenii ăștia mari care se supra-iau în serios. Eu nu sunt așa. Și mi-am găsit locul. Universul asta e frumos. Aici se râde. Se învață. Se joacă. Se râde din nou. Se scrie. Se iubește. Se joacă. Se citește. Se… se tot ce e frumos. Și se numește școală. Și hop și eu! Poate- poate m-oi păstra aproape de mine și de copilărie, și a mică, și a mai mare și adolescență, chiar. Și poate reușesc să le las și eu o parte din mine, cine-știe . Că mă pun și pe mine pe tablă, și în cântece, și în poezie, și în activități, și în tot ce le dau lor.

Căci dincolo de toate învățământul e mai mult decât anii petrecuți în școală, este startul către echilibru și aducere către sine, este bucuria de a înțelege și de a te înțelege întru creștere frumoasă și bine înrădăcinată.